Apologia grădinii e marca eșecului acceptat. Totuși, ea îmi bântuie gândurile cele de pe urmă. Ultimul an, marcat de izolare și apropiere de natură, nu face decât să confirme nevoia exorcizării acestor gânduri.

Unii cred despre mine că aș fi ceea ce se cheamă genus irritabile. Cei care mă cunosc mai bine știu că încerc să fiu corect, empatic, să apelez la rațiune și dialectică înainte de polemică, dar nu mă tem de cea din urmă. Dintotdeauna am fost mai atras de comportamentul florilor decât de cel omenesc, de transformările lor subtile și grațioase, de faptele lor vitejești răzbite în miez de noapte, când cresc pe nesimțite. S-ar putea spune și că am dezvoltat o obsesie în acest sens. În rândul metaforelor pe care ni le oferă plantele am căutat un alt soi de comunicare, al frumuseții care te izbește (și cine știe, poate te și izbăvește), al frumuseții pentru care trebuie să muncești sezoane întregi. M-a încercat, mai rar, și mila față de buruieni.

Am înțeles raportul grădină-natură prin comparația teatru-viață. Grădina e existență îngrădită de mâini dibace, e histrionism și teatralitate. Jucând rolul grădinarului, ne testăm viețile in micro, cultivăm un tip de organisme care arareori pot să se răzvrătească. Dar totuși, pentru noi, cei care le iubim, care ne bucurăm de darurile lor (flori, mirosuri, fructe, frunze pentru ceaiuri, oxigen sau fericire) și le-am fost aproape, o voință clară palpită în ele. Da, florile întrețin un dialog, dar al cărui cod nu l-am spart încă, decât într-o prea mică măsură. Curiozitatea față de acea anduranță (în special a cactușilor) ne dă lecții de viață, grădina fiind dovada eșecului nostru. Căci altfel, de unde timpul pentru o comunicare masochistă?

În grădinile noastre profund psihanalizabile, în fața plantelor, cu ustensilele îngrijirii, acolo ne repetăm viețile. Înțelegem tentația haosului și ne împotrivim ei prin balcoane, livezi atotcuprinzătoare, prin singularități vegetale față de care ne legăm emoțional sau pe unde apucăm să lansăm acest dialog interregn. Grădina ne familiarizează cu eșecul, cu logica simplă a plantării, îngrijirii, plivirii și replantării; cu ciclul vieții și infinitele sale posibilități fractalice. Din când în când, grădina ne mai oferă și lecția câte unui an sabatic, alteori aflăm cum e mai bine să schimbăm terenul pentru noi culturi, cum să renunțăm la unele specimene, cum să combinăm compatibil plante diferite. Totuși, noi practicăm o artă pur umană, căci Mărul nu cunoaște botanică (Ortega Y Gasset).

Ne izbește unanim frumusețea florilor. Se spune despre ele că n-ar avea memorie, dar, de fapt, pentru cele crescute în alt sol sau de alte mâini, voința le e, nu de puține ori, doar amortiță. Odată cu întâlnirea, fie că e vorba despre un lujer furat, un altoi primit în dar, un specimen gata format, florile de care ești cel mai mândru se împrumută pe sine altor grădini. Grădina închisă (hortus conclusus), cea care nu invită la dialog și înmulțire e doar marca mândriei posesorului. Oricât de frumoasă ar fi o grădină (remember Semiramida?), moartea nu îi e străină. Grădinăritul este și el, asemenea teatrului, o artă a clipei. Cum regia nu e arta principală a teatrului (ci actoria), așa nu grădinăritul e arta principală a grădinii (ci creșterea).

Iar acum… in cauda venenum. Ca popor vegetal (Ana Blandiana) dezvoltăm hibrizi, riscăm enorm punând în dialog artificial ființe care domină realmente planeta în combinații de ele alese. Cu toate astea, simțim necesară translația unor necunoscute ale vieții noastre în munca noastră din grădină, în acele permutări. Și ce ne atrage, inconștient, cel mai mult, e un specific al acelui regn: plantele nu fug. Pot, cel mult, să moară sau să cucerească neîngrădit un teritoriu abandonat. E recunoscută rapacitatea plantelor de a revendica terenurile părăsite de oameni. Oare și teatrul, în forma sa spirituală de necuprins, vine noaptea și doarme în clădirile/templele pe care i le-am dedicat? În efortul nostru de a înțelege micro-paradisurile de care ne îngrijim, acolo între flori și buruieni, grădinărim, de fapt, oameni.

‍