September 22, 2020 3:37 PM
Obsesia noastră cu a trișa citirea vârstei ne va domina tot mai mult. Dinamism, rapiditate, mimarea unei potențe aprige și a unei energii inepuizabile - iaca rețeta succesului. Vom arată la 70 ca la 40, la 80 ca la 50 și tot așa. Asta vrem, nu? Clar!
Drop the mic, you old bastard!
Bucuria ascultării unui om în etate e ca aceea a citirii ultimului capitol dintr-o carte bună. Fără el, ai lecturat-o degeaba. Graba noastră, graficele în care gândim în permanență, lipsa de eleganță, nu apar ca evenimente singulare, ci se dovedesc a avea un grad de repetitivitate supărător. Să nu uităm nici de pensiile speciale ale breslei, jumătate primite de unii care chiar nu au nevoie, în timp ce artiști care și-au dedicat o viață artei sunt lăsați în uitare și sărăcie.
Îmi aduc aminte cât de mult m-a lovit discursul doamnei Leni Pințea- Homeag (celebra Fedra din spectacolului lui S. Purcărete), când luând premiul pentru întreaga activitate acum câțiva ani, a avut tăria și eleganța să afirme că cineva a pus punct acolo unde putea să pună virgulă. Se referea la curmarea carierei sale odată cu pensionarea.
Nu vorbim despre un fenomen sporadic care ține de timpii de emisie, de tempo-ul unei gale etc., ci de o practică gerontofobă.
Rodrigo Garcia scrie perfect în Moarte și reîncarnare într-un cowboy, pe care l-am regizat la TNCluj:
Sunt bine văzuţi cei ce vorbesc când trebuie să tacă, cei care nu-i lasă pe alţii să vorbească, cei care-şi petrec viaţa întrerupându-i pe ceilalţi până devin chiar ei ÎNTRERUPEREA cu majuscule: timp întrerupt.
Nu o dată mi s-a sugerat să nu distribui actori care se vor pensiona în curând și vor trebui plătiți drept colaboratori. Sunt oameni care ar mai fi în putere încă 25 de ani și care nu vor să fie aruncați pe ușa din dos. Dar cui să-i pese? Ideea unei ligi a seniorilor în teatrele românești, invitați la măcar o colaborare anuală, ar fi de bun augur. Dar nu aud asta în niciun discurs managerial. Săli pline, comedie cât cuprinde, iar dacă e să citez din ultimul meu spectacol:
Nu se vede furnalul, dar e industrie grea!
Am încercat să arunc un semnal de alarmă spre lipsa noastră de empatie față de sănătatea psihică, de grija pe care o purtăm prea puțin celor mai în vârstă, în mai multe spectacole pe care le-am făcut (dar mai ales în Amplexus și Toate lucrurile pe care mi le-a luat Alois).
Anul trecut, într-un teatru din provincie, la un casting, am întrebat o actriță care tocmai urma să se pensioneze dacă va mai vrea să joace. Mi-a spus vehement: Doamne ferește, să nu mai aud de teatru. Ce oare i-a făcut (sau nu i-a făcut ) acea instituție, sistematic, încât să urască domeniul vocațional pe care și l-a ales?
Cunosc cazul unui alt teatru drag mie care în ultimii zece ani n-a acordat niciun rol principal vreunuia dintre seniorii săi. Și ce seniori! Pentru că e mai simplu…
Cred că oamenilor ăstora le-ar fi mai de folos să joace, să se simtă apreciați, decât să fie chemați la vreo poza oficială și să primească o diplomă după nu știu câți ani de nepăsare. Chiar din partea acelora pe care i-au ajutat prin arta lor în a-și clădi carierele.
O să ne fie dor de bătrâni în teatru. Nu-i mai iubim. Mi-e clar.
2022-2023
Bosnia — patrie fictivă: Un muzeu al războiului. Acel război, acele gesturi, aceste vieți. Genealogii tragice. Mitologii naționale. Complexe de superioritate. Mecanisme de apărare.
Bosnia — patrie afectivă: Împotriva realismului. Dacă suntem pietre, măcar să spargem ceva. Între frați. Înainte și după. Bombe neexplodate. Vindecare. Grădini ascunse.
Bosnia— patrie subiectivă: Once upon a time in Yugoslavia. Lumina s-a stins singură pentru totdeauna. De parcă am fi fost fericiți. Noi n-avem altă casă. Persoana I plural.
2017-2022
Într-o permanentă fugă, protagonistul glisează cu mult umor printre obiceiuri casnice, voyeurism, job într-o corporație, relații colegiale bizare, un libido exacerbat și o fascinație ierarhică soră cu patologia. Deși pare o alergare zilnică, INDIVIDUAL COMPUS este un sprint final. O răsturnare a stupului, din care analizăm doar o albină.
2016
Într-un viitor apropiat, o societate distopică provoacă desfășurarea dicteului angoasant al protagonistului, conturând o destăinuire testamentară. Aici, oamenii au aproape totul, dar viața are o durată prestabilită. Încolțit de moarte, tatăl simte că i-au mai rămas atâtea de făcut înaintea morții ceremonios organizate de această societate. Receptorii dramei sunt mama și fiul. Femeia/ Mama protestează original la adresa ordinii sociale, îndepărtându-se de lume,