Sub umbrela acestui titlu drăgălaș, stă o constatare atroce. Să explic prima oară sintagma: ea a fost produsă într-o repetiție, de către o actriță de limbă maghiară, care vrând să spună că în urma unor exerciții fizice o doare tot trupul, a scos minunăția asta de expresie. Am iubit-o pentru originalitatea accidentală! Adesea mă gândesc la ea ca o metaforă a neajunsurilor nostre de comunicare de orice tip. Metafora asta îmi vorbește despre cât de puțin ne doare ce trăiesc cei de lângă noi. Artiștii pe care ne sprijinim Opera Magna. Artiștii - cârje fără de care n-am putea face doi pași.

2020. Mi-am tot propus să scriu ceva despre el, mi-a fost teribil de greu. Nici acum nu pot, decât fulgurant. A trecut un an așa cum trec coșmarurile, cu frisoane, cu palpitații. Dar nu pot sa spun că anul trecut mi-a fost întru totul întunecat. Aș minți. În afara unor pierderi personale dureroase, ale unor persoane dragi, independent de pandemie, am avut noroc. Am lucrat trei spectacole, am scos două și am împachetat unul pe termen nelimitat.

Pandemia e un clopot de sticlă care s-a așezat peste noi. Ne auzim vocile în ecou, până la exasperare. Sub el, ne-am întreținut simulacrele, am construit grădini prin balcoane, am mimat creația/recreație mare din pat. Nimic nu s-a schimbat, clivajele doar s-au definit și mai tare. Ne-am înrăit. Ne-am însingurat. Mirosul pestilențial al habotniciei, al imposturii și călcării pe cadavre n-a dispărut. S-a simulat câteva săptămâni atenția spre independenți, apoi s-au jucat pe apucatelea outdoor aceleași comedii ieftine, căci cerea publicul! Nu? Vreau să văd și eu cândva o cerere din asta, în scris. S-a simulat curajul, evident. Despre ce vorbim?

Vorbim prea mult deja despre trupe și lipsa politicilor manageriale, însă nu punem punctul pe i. O trupă poate fi formată doar de un vizionar, de cineva care riscă să o ducă într-o nișă, nu care vrea să împace pe toți. În istoria teatrului românesc, recent sau mai vechi, trupele au fost coagulate de noroc, de hazard și extrem de rar de dorința comună a unor oameni de a lucra într-un sistem de laborator. Actorii trăiesc în ierarhii pe care ei singuri, fără măcar a cunoaște alte grupări, le fac în capul lor. Își pun cu îndârjire trupa în topuri, poartă steagul (sau prapurele) ei, neștiind că mai orice grup e doar o asociere temporară, volatilă, sortită dispariției. Mai mult, că însăși arta noastră se datează cât ai clipi. Paradoxul trupelor e că pot fi intuite aprioric și descifrate abia a posteriori. Când se afirmă pe sine în prezent, ele denotă frustrări și comparații. Atât! Asociem pe cutărescu cu mari spectacole făcute cu trupa x sau y, dar vorbim de fapt de cariere construite pe deschiderea sinceră a unor oameni la început de carieră, care apoi devin propriile lor fantoșe, repetându-și mijloacele ad nauseam în operele copy-paste ale vreunui zeu teatral. I-au căzut în mreje și se încălzesc la focul domol al trecătoarei notorietăți. Ca regizori colaboratori, suntem forțați de context să pătrundem în astfel de sanctuare, osificate și ierarhizate extrem în spatele unei aparente deschideri și a unui curaj pe care nimeni nu mai poate spune exact cine l-a avut și în ce moment. Evident că ne contaminăm, că facem și noi, vorba aia, dragoste de tipul: doi se f*t și-al treilea ține lumânarea.
‍

Construcții durabile? Creații originale? Experiment curajos? Pentru a păși peste prăpastie e nevoie de încredere maximă, de risc autentic, de-o reducere la minimum a încurajărilor și bătăilor pe umeri. Pentru că prin ele spunem, de fapt: Ești bine, fă cum făceai și până acum, rămâi pe loc! Pentru experiment este nevoie de energia celor care lucrează cu imagini vii, a celor care văd pentru a ne face pe noi să vedem, a unor Casandre pedepsite de-un zeu să nu fie crezute niciodată și care totuși se aruncă în flăcările iubirii. Ce bine că ne-a adus aminte pandemia, nouă orgolioșilor, că suntem primii dați afară din cetate. Iar noi tot cuminți, tot cu gărduțul, cu zidurile în spinare...

Și da, mă doare toată trupa, trupa aia pe care o voi forma cândva cu prieteni, cu oameni fără orgolii, cu cei care privesc arta asta ca o joacă a responsabilităților, ca un dialog al concreteții, ca pe un frumos delir învelit în logică. Un splendid paradox. Împreună vom construi castele de nisip pe care tot noi, în toiul aprecierii, le vom dărâma jucându-le în picioare. Cu o satisfacție nebună de copii, copii care vor să joace același joc, indiferent de poziția ierarhică. Să se bucure și gata.

În rest, nu mă doare absolut nimic, aștept doar să treacă nedurerea.

‍